Legea inerției

Legea inerției, numită și prima lege a lui Newton, postulează în fizică că, dacă un corp este în repaus sau se mișcă la o viteză constantă în linie dreaptă , va rămâne în repaus sau se va mișca în linie dreaptă la viteză constantă, cu excepția cazului în care este acționat de o forță. Legea inerției a fost formulată mai întâi de Galileo Galilei pentru mișcarea orizontală pe Pământ și mai târziu a fost generalizată de René Descartes. Înainte de Galileo, se credea că toate mișcările orizontale necesită o cauză directă, dar Galileo a dedus din experimentele sale că un corp în mișcare va rămâne în mișcare, cu excepția cazului în care o forță (cum ar fi fricțiunea) a făcut ca acesta să se oprească. Această lege este, de asemenea, prima dintre cele trei legi ale mișcării lui Isaac Newton.

Britannica Test

Test despre fizic Quiz

Cine a fost primul om de știință care a efectuat un experiment de reacție nucleară în lanț controlat? Care este unitatea de măsură pentru cicluri pe secundă? Testați-vă perspicacitatea fizică cu acest test.

Deși principiul inerției este punctul de plecare și presupunerea fundamentală a mecanicii clasice, este mai puțin intuitiv evident pentru ochiul neinstruit. În mecanica aristotelică și în experiența obișnuită, obiectele care nu sunt împinse tind să se odihnească. Legea inerției a fost dedusă de Galileo din experimentele sale cu bile care se rostogoleau pe planuri înclinate.

Pentru Galileo, principiul inerției a fost fundamental pentru sarcina sa științifică centrală: el a trebuit să explice cum este posibil ca dacă Pământul se rotește cu adevărat pe axa sa și orbitează Soarele, nu simțim acea mișcare. Principiul inerției ne ajută să oferim răspunsul: întrucât suntem în mișcare împreună cu Pământul și tendința noastră naturală este să păstrăm acea mișcare, Pământul ni se pare odihnit. Astfel, principiul inerției, departe de a fi o declarație a evidentului, a fost cândva o problemă centrală a argumentului științific. Când Newton a aranjat toate detaliile, a fost posibil să se ia în considerare cu precizie micile abateri de la această imagine cauzate de faptul că mișcarea suprafeței Pământului nu este o mișcare uniformă în linie dreaptă. În formularea newtoniană, observația comună că corpurile care nu sunt împinse tind să se odihnească este atribuită faptului că au forțe dezechilibrate care acționează asupra lor, cum ar fi fricțiunea și rezistența la aer. În mecanica newtoniană clasică, nu există o distincție importantă între repaus și mișcare uniformă pe o linie dreaptă: ele pot fi privite ca aceeași stare de mișcare văzută de diferiți observatori, unul se mișcă cu aceeași viteză ca particula și celălalt se mișcă la constantă viteza față de particulă.