Infecțiile cu ecovirus perinatal și coxsackievirus de grup B

Infecțiile enterovirale la sfârșitul sarcinii sunt frecvente, în special în perioadele cu prevalență ridicată a infecției comunitare. Majoritatea acestor infecții, totuși, nu sunt asociate cu boli materne sau neonatale semnificative. În schimb, până la 65% dintre femeile care dau naștere la sugari cu infecție enterovirală dovedită au boli simptomatice în perioada perinatală. Infecțiile cu ecovirus matern sau coxsackievirus B nu sunt asociate cu un risc crescut de avorturi spontane, dar au fost descrise nașteri moarte târziu în timpul sarcinii. Deși a fost raportat un risc ușor crescut de defecte cardiace congenitale și anomalii urogenitale pentru descendenții femeilor care s-au convertit în grupul B coxsackievirus în timpul sarcinii, aceste date sunt extrem de tentative. Transmiterea enterovirusurilor de la mamă la sugar este relativ frecventă (30-50%) și poate apărea prin contactul cu secrețiile materne în timpul nașterii vaginale, sângelui sau secrețiilor tractului respirator superior. Transmisia intrauterină a fost documentată, dar frecvența sa este necunoscută. Transmiterea postnatală din surse materne sau nemateriale are loc, de asemenea, în mod regulat. Boala neonatală poate varia de la infecții aparente la boli sistemice copleșitoare și moarte. Sindroamele clinice frecvente asociate cu infecții enterovirale neonatale sunt meningoencefalita, pneumonia, miocardita și hepatita. Severitatea și rezultatul infecției enterovirale dobândite perinatal sunt influențate de mai mulți factori, inclusiv tulpina de virus implicată, modul de transmitere și prezența anticorpului matern specific serotipului dobândit pasiv. Focarele nou-născute ale creșterii de infecții enterovirale nonpolio coincid de obicei cu vârfurile sezoniere ale bolii enterovirale din comunitate. Aceste focare s-au datorat în principal serotipurilor ecovirus 11 sau grupului B de coxsackievirus 1-5 și sunt asociate cu rate de atac de până la 50%.